E incredibil cat de albi pot deveni ochii lui verzi cand incepe sa cante la chitara.
Pare atat de rece… dar nu e. E doar concentrat.
Imi dau seama datorita sprancenelor lui negre. Se incrunta asa haios cand greseste.
Dar are o fata asa senina cand ii iese melodia.
Si de fiecare data i se dilata narile; dar intr-un mod ciudat nasul lui tot mic si drept pare.
Iar gatul lui e asa incordat incat ranile mici recente de pe el par mai rosii, mai pronuntate decat sunt de fapt.
In schimb, parul lui e la fel de zvapaiat ca de obicei.
Si pune atata suflet…
Parca o strange cu toata puterea la piept. Si din cand in cand mai pune obrazul si buzele pe ea, ca si cum ar saruta-o si ar vrea un raspuns.
Se uita la ea de parca ar domina-o. Apoi, brusc, isi ia privirea de pe ea si se preface ca e rece si nepasator.
Dar nu, el nu e asa. In secunda urmatoare se uita la ea si mai patrunzator. O sperie cateodata.
Cateodata se sperie si el.
Uneori crede ca e eliberata din bratele lui si ar vrea sa plece. Dar nu poate, n-are cum. Isi aduce aminte de buzele lui subtiri, parca firave, cum o ating… si apoi se trezeste deodata iar in bratele lui. Nici el nu o lasa sa plece.
Ah, si fiecare atingere e asa placuta. Te face sa zambesti desi e dureroasa. Te adoarme desi trezeste in tine cele mai ciudate simturi. Te cucereste, dar te-nfioara. Te face sa visezi… pana iti dai seama ca de fapt totul e real.
In asemenea momente nimic nu-i mai frumos ca realitatea in care se gasesc cei doi.
E uimitor cat de sadic se crede el, dar si mai surprinzator e cat de dominata se lasa ea, desi in adancul ei este atat de orgolioasa. Ea il lasa mereu sa creada ca el are dreptate. Il lasa deoarece veselia de pe chipul lui e de nepretuit.
Dar despre ce vorbeam?
Ah… despre chitara lui, “iubirea lui”.
